Viaţa acasă ca bolnav cronic, cu motanul meu

Published Date: 2009/2/7 15:20:00

Scris de ANCA melissa5719@yahoo.com

Din 2001 – momentul pensionarii medicale – am devenit un pacient cronic, alergic la mediul profesional, căruia  i-au fost date indicaţii foarte stricte de supravieţuire: evitarea mediilor cu noxe: casnice, sociale, profesionale, agricole; evitarea expunerilor la soare, vânt, pulberi etc. În concluzie am devenit prizoniera casei. Norocul meu a fost ca atunci ca şi acum casa este cea parentală, plina de amintiri frumoase ce mi-au susţinut şi-mi susţin moralul.

Primii ani de boală au fost dedicaţi stăvilirii simptomelor acute, manifeste care mi-au mutilat fizionomia : eram roşie-violacee la nivelul feţei, braţelor, gâtului-imagine greu de suportat în social-motiv de agresiuni atavice din partea necunoscuţilor de pe stradă.

Vecinii şi rudele au avut reacţia clasica de fuga, ocolire, evitare.

Tata  a fost singurul prezent permanent  şi  m-a susţinut cu toate ca durerea lui de a-şi vedea copilul bolnav era imensă. Când n-a mai rezistat s-a declanşat în el un proces neoplazic care mi l-a luat în 9 luni.

Ceilalţi OAMENI de bună-credinţă şi bună-voire m-au ajutat direct sau indirect; dar au fost şi farisei care şi-au ‘’ construit ’’ imaginea lor de binefăcători pe seama suferinţelor mele, pentru ca apoi, după plecarea tatălui să atace ca lupii. Şi dacă spun ceva adevărat de ei reiese că eu sunt nerecunoscătoare…subtil mod de a distruge reputaţia unui om,nu?

N-am rămas chiar singura pentru că am adus acasă un motănel de 2 luni, a doua ‘’generaţie de apartament’’ în ideea de a interpune între suferinţele noastre personale a mea şi a tatălui ceva viu, cu suflet nobil care să ne ostoiască  suferinţa. Şi asta am ales auzind la radio Trinitas despre utilitatea animalelor de companie în scopuri terapeutice şi valenţele lor în raport cu binele şi râul. Urmărisem şi urmăresc la TV emisiunile oferite  care mă ajuta sa cunosc lumea ieftin din fotoliul de acasă, iar prin Internet îmi susţin curiozitate şi setea de cunoaştere în stilul opened e-mind.

Înţelepciunea populară zice să nu stai unde stă pisica ci unde stă câinele! Am ales motanul pentru că avusesem în liceu o pisică, era tare jucăuşă şi prietenoasă şi aşa a şi rămas şi, mai ales pentru că ştiindu-mă prizoniera bolii am pus şi problema igienei şi menajului.

Acum motănelul nostru are 4 ani împliniţi şi în echivalenţa vârstelor aproximative între pisica şi  om ar corespunde vârstei de 32 de ani. Este un interlocutor pe cinste! Este curat, pretenţios la curăţenie şi igienă pentru un motiv elementar şi curios:face alergie la noxele de casa! Deci îmi ajută ca un adevărat tester la ecologizarea habitatului. Este pofticios,hranace şi-i place sa mănânce bine şi proaspăt! Dar evită  apa de la robinet,nu acceptă preparatele de carne decongelată şi nici chiar cele de carne refrigerată decât din  anumite surse. E un tester bun! Pliculeţele cu mâncare şi sos sunt favoritele lui.

Dar cel mai important aspect este cel legat de comportamentul lui faţă de boala mea şi a tatălui. De la început s-a dovedit un bun tovarăş în nopţile de insomnie pe care le am din 2003 datorită disfuncţiilor entero-renale, stărilor alergice cu sufocare nocturnă şi durerilor cumplite ale extremităţilor secundare polineuropatiei senzitiv-motorii ,menopauzei iatrogenice postcortizonice,la care s-au adăugat cele sufleteşti în lupta împotriva cancerului tatălui, ştiind că moartea  a fost  9 luni ‘’intrusul’’ din casa care stătea la pândă!

Relevant este faptul că în somn fac crize de hipotensiune cu transpiraţii reci generalizate şi de care tata pe când trăia, nu ştia din camera alăturata. Motanul meu în schimb miaună cu disperare şi dacă vede ca nu mă mişc, da cu lăbuţele peste faţa  până mă trezesc şi realizez momentul; apoi vine cu mine la bucătărie unde mă aşteaptă ‘’terapia se susţinere’’, la baie, unde trebuie sa mă schimb urgent că toate hainele sunt ude leoarcă; când ‘’vede’’ el ca totul e în regulă se duce şi adoarme liniştit şi împăcat că a făcut acel bine pentru care l-a lăsat Dumnezeu aici!

Mă bucur de un sprijin atât de mare şi de nobil de la un motan mic totuşi,care are o informaţie universală neperturbată de trendurile lumii acesteia deşarte.

Are atâta devotament în el şi atâta dragoste de împărtăşit necondiţionat!  încât  vă spun celor care sunteţi singuri, uitaţi de alţi oameni, sau trăiţi drama singurătăţii în doi, în familie, următoarele:

Luaţi-vă un animal de casă  care este o companie benefica şi nu veţi regreta!