In memoriam. Un îngeraş în familia noastră

Publicat la: 2012/7/1 22:20:01

Lidia Eunice Dan, asistent medical – pediatrie, Hospice ”Emanuel” Oradea, România
Adresă pentru corespondenţă: office@emanuelhospice.org

Alinuţ, un băieţel plin de viaţă, cu doi ochi mari, albaştri, o privire dulce şi pătrunzătoare, cu o mare poftă de joacă, cerşeşte dragoste şi atenţie din patul unei secţii aparţinând Spitalului de Copii din Oradea. Mama l-a abandonat de la naştere, căminul lui devenind un pătuţ cu gratii lungi, albe, dincolo de care se zăresc din când în când zâmbete calde şi se aud cuvinte pline de milă, care însă nu pot înlocui braţele iubitoare ale mamei. Şi totuşi, ceva din farmecul acestui copil care ştie să ofere iubire şi zâmbet fără zgârcenie, face ca voluntarele unei organizaţii implicate pe secţia de copii abandonaţi să se înghesuie în jurul lui. Luni de zile Alinuţ este purtat din braţe în braţe, între pereţii salonului de spital, până când în jurul vârstei de un an este integrat într-o familie de plasament. Într-un sătuc departe de zgomotul oraşului, Alinuţ găseşte în sfârşit siguranţa şi liniştea oferită de un cămin.

La scurt timp însă, pacea şi veselia abia găsite în noua lui casă îi sunt spulberate de dureri care devin tot mai accentuate şi treptat îi afectează vederea. Mama foster apelează la consult de specialitate, încercând să înţeleagă ce i se întâmplă copilaşului plin de viaţă şi fericit de mai înainte. În urma mai multor investigaţii se pune un diagnostic sumbru care vine ca o lovitură asupra familiei de plasament: copilul este diagnosticat cu retinoblastom bilateral în stadiu avansat, care a dus la cecitate bilaterală secundară bolii de bază. Vestea acestei boli grave, care implica îngrijirea pe termen lung a copilului in spital de profil, este copleşitoare pentru familie, astfel încât decid să renunţe la îngrijirea lui.
În acest context mama de plasament a lui Alinuţ este îndrumată spre serviciul de pediatrie de la Hospice Emanuel pentru a cere consultanţă şi sprijin. Asistentele sociale de la hospice şi de la Autoritatea pentru Protecţia Copilului nu reuşesc să o înduplece pe mamă să rămână lângă Alinuţ în perioada grea de suferinţă care urma, astfel că pe lângă dureri, pierderea vederii, investigaţiile medicale traumatice copilaşul este ameninţat şi de un al doilea abandon… Pentru personalul hospice prioritatea devine găsirea unui cămin şi a unei  noi „mame” care să îl accepte pe Alinuţ cu boala lui şi să fie gata să îi dăruiască dragoste şi timp petrecut în spitale pentru tratamentul de specialitate. Una din asistentele de la pediatrie recomandă o persoană cu suflet mare, deschis larg pentru zeci de copii abandonaţi: sora ei mai mare. La întâlnirea care are loc la hospice, această „mamă pentru copiii nimănui” se ataşează aproape instantaneu de copilaşul cu ochi rătăcitori, dar şi de zâmbetul trist desenat pe chipul de înger al lui Alinuţ.

În scurt timp copilaşul cu privire rece îşi răsplăteşte noua mamă cu îmbrăţişări calde şi iubitoare, parcă înţelegând responsabilitatea pe care aceasta şi-o asumă luându-l  în căminul ei în perioada critică a bolii. În încercarea de a salva viaţa micului pacient, medicul curant recomandă  mai multe intervenţii chirurgicale cu enucleere radicală şi o serie de tratamente de specialitate. Alinuţ este înconjurat în această perioadă de multă dragoste şi empatie, atât din partea „mamei” cât şi a personalului de la hospice – pediatrie. În timpul deplasărilor şi a spitalizărilor îndelungate la Bucureşti unde a fost tratat, Alinuţ nu  a fost lăsat niciodată singur. Când noua mama era ocupată cu cei patru copii ai ei, toţi adoptaţi – şi cu zeci de alţi copii abandonaţi pe care îi are la centrul de îngrijire pe care l-a înfiinţat şi îl conduce, Alinuţ se afla în grija sorei ei, asistenta la hospice – pediatrie. Ea l-a ajutat mult pe Alinuţ, mai ales în perioada de convalescenţă după operaţiile suferite. În căminul colegei noastre de la hospice, Alinuţ a avut parte de dragoste „de mamă”  şi a fost înconjurat de „fraţi” iubitori.

După ce Alinuţ a suferit intervenţia prin care i s-au extirpat ochişorii atinşi de cancer, „frăţiorii” lui au fost surprinşi de părinţi încercând să se descurce prin mulţimea de jucării împăştiate în mijlocul camerei, cu ochii acoperiţi de o bandă. Au vrut pentru o clipă să trăiască şi ei în întuneric, pentru a-l înţelege mai bine pe frăţiorul şi prietenul lor bolnav…

Din păcate boala lui Alinuţ a fost depistată într-un stadiu prea avansat pentru a se obţine rezultatul dorit: supravieţuirea. După ce din punct de vedere curativ medicii au făcut tot ce s-a putut pentru a-l ajuta, scopul în îngrijire s-a schimbat pe asigurarea comfortului şi a calităţii vieţii. Personalul de la hospice pediatrie a continuat vizitele la domiciliu şi în spital pentru îngrijirii paliative şi pentru a-i sprijini pe cei care au devenit noua familie a lui Alinuţ.

În ultimele luni de viaţă Alinuţ a râs şi s-a jucat mult, a cântat şi a dansat, a descoperit împreună cu „fraţii” lui zgomotul produs de clipocitul apei la azvârlirea unei pietre în râu, sau cel al claxonului maşinii când mâna îi era condusă de „tata”… S-a bucurat de senzaţia victorioasă că poate ţinti cu mingea un perete, atunci când aceasta îi era aşezată atent în faţa piciorului de frăţiorul lui mai mare, ca să o poată găsi uşor…. Iar seara, după ce-şi îmbrăţişa dulce mama, Alinuţ adormea în compania cântecului ei de leagăn…

Într-o după amiază, când a închis ochişorii, Alinuţ a adormit pentru totdeauna în braţele iubitoare ale asistentei de la hospice…. Se aflau din nou într-un salon de spital pe Secţia de Terapie Intensivă, după ce medicul curant al lui Alinuţ indicase o nouă operaţie. Abia atunci, asistenta noastră şi sora ei iubitoare de copii părăsiţi, au înţeles că au primit împreună unul dintre cele mai mari favoruri ale vieţii: şansa de a-l cunoaşte, de a-l îngriji, de a-l iubi şi de a-i fi alături acestui înger coborât pe pământ în chip de copilaş, în ultima parte a vieţii…

Amintirea lui Alinuţ va fi păstrată ca o comoară vie în sufletele celor care l-au îngrijit şi l-au iubit… Iar întrebarea frăţiorului lui mai mare: „ Şi dacă Dumnezeu ne-a trimis pentru un timp un înger în familia noastră?” îşi aşteaptă încă răspunsul…

Din jurnalul „mamei” care l-a îngrijit pe Alinuţ în timpul bolii:

Mi-e inima grea, grea…
Alinuţ, iubirea mea dragă şi scumpă, vreau aşa de mult să trăieşti, să te văd crescând… să te învăţ să înoţi, să te văd cum înveţi să cânţi la pian sau la ce ai vrea tu…, să te duc peste tot, la munte, în pădure să simţi frunzele sub tălpi, şi să-i asculţi muzica, la mare, să simţi nisipul sub tălpi şi să înoţi în mare …
Să ajungi mare, să te vad cum alegi calea cea bună în viaţă … Am vise şi planuri pentru tine, dar sunt doar ale mele … şi nu prea contează …
Când zâmbeşti îmi creşte inima şi îmi înseninezi ziua când eşti vesel şi te joci!
Când te văd cum suferi mi se rupe inima … Atâta suferinţă şi atâtea dureri pe care nu le-ai înţeles, şi tu eşti aşa de mic şi aşa de sensibil la orice atingere. Aş vrea să mă doară pe mine în locul tău, mi-ar fi cu mult mai uşor. Când te lipeşti de mine şi îţi simt inima, te simt cum aştepţi de la mine ocrotire, ajutor şi cum te hrăneşti cu dragostea mea şi asta îmi încălzeşte inima şi mă face în stare să urc Everestul cu tine în braţe.
Eşti inteligent şi puternic şi în acelaşi timp atât de fragil. Te văd cum lupţi ca un mic soldat pentru viaţa ta. Suferi şi lupţi. Aşa de mult aş vrea să câştigi lupta! Dar e o lupta acerbă, tare grea şi dureroasă, iar tu eşti atât de mic şi delicat.
De ce nu pot să lupt eu în locul tău?

(Corina Caba, mama foster, Jurnal http://corinacaba.wordpress.com/?s=alinut)