Facilitating growth and human development in the context of a serious and terminal illnessFacilitarea procesului de creştere şi dezvoltare umană în condiţiile unei boli grave şi terminale

Livia Petruţa, MD, family medicine, Vinţu de Jos, Alba County, Romania

Address for correspondence: e-mail: liviapetruta@yahoo.com

Abstract

Man is a whole composed of body and soul and to be cared for in its entirety. In treating a disease the first thing and most important is the correct diagnosis, physical and/or spiritual. None of them should be neglected because they have an impact on each other, knowing that a healthy body affects a weak soul or a strong soul affects a body weakened by disease.

Key words: soul, body, suffering, terminal illness

(Full text in Romanian)

Dr Livia Petruţa, medic primar medicină de familie, Vinţu de Jos, Județul Alba, România

Adresa pentru corespondenţă: e-mail: liviapetruta@yahoo.com

Rezumat

Omul este un întreg compus din trup şi suflet şi trebuie îngrijit în totalitatea lui. În tratarea unei boli cel dintâi lucru şi cel mai important este stabilirea corectă a diagnosticului, boala fizică şi–sau sufletească. Nu trebuie neglijată nici una dintre ele pentru a nu avea un impact negativ una asupra celeilalte, cunoscut fiind faptul că un corp sănătos trage după sine un suflet slăbit sau un suflet puternic trage după sine un trup slăbit de boală.

Cuvinte cheie: suflet, trup, boală terminală

Pornind de la întrebarea: cum poate omul să primească boala şi neputinţa?, am continuat să încerc să înţeleg sensul bolii în creşterea şi dezvoltare umană şi cum poate continua în bolile grave şi terminale, modul în care se poate realiza aceasta.

,,Existenţa noastră umană poate fi comparată cu o carte. Cea mai mare parte a oamenilor consideră viaţa lor pamântească fiind textul real, istoria principala a cărţii. Ei văd viaţa viitoare, în care cred bineînteles, ca un simplu apendice. Viaţa noastră prezentă nu este în realitate decât o simpla prefaţa, introducerea cărţii. Viaţa viitoare constituie istoria principala”. (1).

În timpul vieţii ne întalnim cu multă suferinţă. Suferinţa fizică este universală. Contează cât de mult suferim, dar mai mult contează cât înţelegem din această suferintă. Înţelegerea este totul. Daca cineva consideră că viaţa trebuie să fie o vacanţă lungă şi plină de voluptaţi atunci oricâtă suferinţa va veni asupra lui va fi de nesuportat. Dar, dacă cineva consideră că viaţa este şi timp de îndreptare şi curăţire, atunci suferinţa devine nu numai suportabila ci şi folositoare. Sfinţii părinţi din vechime, şi nu numai ei, ne atrag atenţia că nu trebuie să cerem o viaţă lungă de la Dumnezeu, ci una intens traită. ,,Trecătoare este condiţia omului pe pamânt. Cu o respiraţie entuziastă şi-a început omul călătoria pamântească, cu o expiraţie epuizantă şi-o încheie” (Sfântul Ioan Casian).

Între cele două momente se conturează istoria unui destin, iar fascinaţia şi riscul lui constau în faptul că trebuie să găseşti sensul vieţii şi să-l împlineşti. Când o persoană este bolnavă semnificaţia timpului poate suferi schimbări.

Dacă ne referim mai întâi la boală, majoritatea afecţiunilor ţind să treacă printr-o serie de stadii: incipient, cronic şi terminal, fiecare aducând cu sine provocări specifice. Rolul bolnavului, al familiei, al cadrelor medicale, al persoanelor implicate se modifică pe masură ce starea se deteriorează, astfel ceea ce părea frezabil la un moment dat, mai mai tarziu poate deveni imposibil.

Asistarea unor boli incurabile şi grave constă în faptul că nu se mai instituie nici un tratament cauzal. Cauza este definitiv stabilă şi nu poate fi combătută. Este nevoie de o întelegere profund interioară, de depistare a naturii suferinţei şi chiar dacă nu întotdeauna este posibil este o condiţie esenţiala a calitaţii asistenţei. În funcţie de constituţia psihică a pacientului este necesar un dialog deschis despre eventualitatea inevitabilă a unei morţi, eliminând tabu-ul reprezentat de moarte.

Echipa de îngrijire a bolnavului trebuie să pună de accord profilul ajutorului pe care îl acordă cu stadiul în care se află pacientul: de negare şi izolare, furie, negociere, depresie sau acceptare.

Niciodată nu se poate prevedea felul în care cineva va muri, uneori se produc surprize mari. Scriitoarea Susan Hinton a scris că educaţia, profesia, veniturile-clasa socială din care face parte cineva influenţează trăirea fricii de moarte. Hinton a găsit însă şi o relaţie certă cu viaţa dusă în credinţă: cei ce cred cu putere, şi acest lucru s-a exprimat în viaţa lor, suferă mai puţin de frica morţii. Numai cei ce au crezut în mod conştient sunt absolviţi de frică (credincioşii creştini), dar la eliberarea de frică au acces şi necredincioşii.

Colaborarea dintre bolnav şi membrii echipei de ajutor este esenţială. Există două preocupări tămăduitoare: una legată de suflet şi cealaltă de neputinţele trupeşti. Şi una şi cealaltă au menirea de a alunga suferinţa pe care boala a produs-o în viaţa oamenilor. Sfântul Ioan Casian spune că dacă sunt călăuzite de credinţa au menirea de a transforma tristeţea ,,morocănoasă, fară răbdare, neândurătoare, pizmaşă, de o stearpă amarăciune şi de o dureroasă disperare” – care ucide pe cel pe care l-a cuprins pentru că ,,ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţa spre mântuire “ – în ,,întristarea care aduce pocăinţa spre mântuire făra părere de rău”, pentru că ,,este supusă, binevoitoare, umilă, blandă, bună şi răbdătoare, ca una care coboară din dragostea lui Dumnezeu”.

Dacă suferinţa fizică este evidenţa, trebuie să admitem că există unele dificultăţi: omul nu-şi cunoaşte în chip spontan starea spirituală afectată, bolile sale spirituale nu sunt atât de vădite. De aceea, la acest nivel duhovnicii sunt în mod curent numiţi ,,doctori” ai sufletelor ,Jean Claude Larchet scrie în cartea sa ,,Terapeutica bolilor spirituale’’(www.scribd.com) că ,,socotind că se poate lipsi de un duhovnic, omul se amăgeşte singur. Căci cel care voieşte cu adevărat să se facă sănatos şi să străbată până la capăt calea nevoinţei are neaparată nevoie de un duhovnic. Nevoia de îndrumare ţine de nepuţinţa omului de a se cunoaşte pe sine însuşi şi de a-şi cântări după dreptate interiorul. Puterea deosebirii se poate atinge în momentul desăvârşitei cunoaşteri de sine”.

Problema calităţii vieţii şi susţinerea unui sentiment de sens, scop şi demnitate o găsim în multe articole ale unor publicaţii medicale. Astfel într-un articol legat de persoanele cu boala neuronului motor şi al familiei acestora abordează o posibilă terapie a demnităţii pentru a îmbunatăţii sfârşitul vieţii; în articol se susţine furnizarea de sprijin spiritual pentru pacienţii cu cancer avansat de către comunităţile religioase şi asociaţii cu îngrijire medicală la sfarşitul vieţii; în articolul ,,Nu vreau să mor aşa” impactul calităţii morţii altora poate determina planificarea în avans de îngrijire; într-o publicaţie este descrisă diferenţa rasială în planificarea sfarşitului vieţii; deasemenea se scrie: ,,prea multă medicină, prea puţină grijă” – într-o analiză sistematică a literaturii de specialitate se constată că datele sunt limitate şi este nevoie de mai multă cercetare.

Medicul G.Wald, laureat al premiului Nobel, professor la Harward, a făcut următorul comunicat în anul 1983 la un congres internaţional din Miami, Florida: ,,În om există un element spiritual, care se numeşte constient (suflet). Stiinţa, orice ar face, nu poate să certifice nici existenţa, nici nonexistenţa lui. În mod simplu, crezi dacă doreşti, ”Ceea ce laureatul Nobel a consemnat atunci în 2009 stiinţa vine să demonstreze în parte şi ,,tehnologic”: cercetătorii ruşi de la Institutul de Studii Encefalice au văzut cu ajutorul aparaturii contemporane că înăuntrul nostru există un mecanism (conţtiinţa) care atunci când greşim, declanşează, ,,sună clopoţelul”. Acesta este momentul în care conţtiinţa se trezeşte, mărturiseşte Martin Kireef, unul din membrii grupului care a efectuat studiul.

Deoarece omul este creat cu suflet şi trup, există o interacţiune între suflet şi trup, fiecare dintre parţi acţioanând una asupra celeilalte. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că ,,atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (…), dar, dacă se întamplă ca trupul să sufere doar puţinel, facem toate eforturile să ne eliberăm de boală şi de durerea ei”. Să acceptăm, deci boala ca pe o şansă pe care o are sufletul să poată primi vreo vindecare. Sufletul bolnav, transmiţând bolile sale trupului stârneste mai apoi în om dorinţa de autocunoaştere şi de întoarcere către Creatorul său. Bolile ne învaţă şi aceea că ,,adevăratul nostrum sine, personalitatea noastră nu este trupul, ci sufletul, omul lăuntric’’.

În cartea Omilii Despre Iacov şi viaţa fericită, Sfântul Ambrozie compară un trup slăbit de boală cu un instrument muzical defect. El explică cum ,,muzicianul’’ poate produce ,,cântări’’, chiar în lipsa instrumentului: ,,Dacă un om obişnuia să cânte la o harpă află că harpa s-a stricat, iar corzile ei sunt neacordate (…), el o pune alături şi, în loc să facă apel la note, se desfată cu propria voce. Tot astfel un trup bolnav îşi poate lăsa nefolosită harpa trupului său. El îşi află desfătare în inima sa şi se mângâie cu gândul că conştiinţa lui este curată. El se sprijină pe cuvintele Domnului şi pe scrierile proroceşti şi păstrând în suflet această dulceaţă, o îmbraţişează cu mintea. Nimic nu i se poate întâmpla deoarece prezenţa plină de har a lui Dumnezeu îi insuflă o mireasmă bine mirositoare (…). El se umple de o linişte duhovnicească’’.

,, Meditaţia fiecăruia asupra vieţii nu trebuie făcută doar o singură dată, doar la un moment dat. Viaţa încetează a mai fi un joc pentru noi. Încetăm a trăi ca şi cum am scrie o ciornă care foarte târziu – o, foarte  tarziu caci ni se pare că avem un astfel de timp în faţa noastră — va fi transcrisă ca un text definitiv. Ori acest plan nu se va realiza niciodată, pentru că bătrâneţea, boala, moleşirea sufletului, moartea subită şi împrejurările vieţii apasă asupra noastră fără a striga ,,păzeşte-te’’şi nu ne mai lasă nici o posibilitate de a acţiona” (1).

Sfântul Ioan Scararul în – Cuvânt catre pastor- expune detaliat procedeele pe care trebuie să le aplice preotul (medicul) pentru a-şi vindeca bolnavii: ,,Dobândeşte şi tu, o prea minunate părinte, cataplasme, medicamente, alifii, soluţii, bureţi, leacuri împotriva vomitării, bisturiu, cauterizator, unsori, anestezice, cuţit, pansamente. Dacă ne lipsesc toate acestea, cum ne vom arăta priceperea noastră? Nicidecum! Răsplata ni se va da nu pentru ceea ce spunem, ci pentru ceea ce săvârşim. Cataplasma închipuieşte aici vindecarea bolilor trupeşti. Băutura este vindecarea patimilor dinlăuntru şi deşertarea întinăciunii nevăzute. Medicamentul este dispreţul de sine care mişcă păcatul şi vindecă abcesul mândriei. Alifia este purificarea ochiului sufletesc, care s-a tulburat din pricina mâniei. Soluţia este dojana care strânge şi amăraşte, dar care după puţin timp vindecă. Bisturiul este grabnica deşertare a veninului nevăzut; el este cu adevărat o tăietură lată şi adâncă spre mântuirea celor bolnavi. Buretele este vindecarea şi răcorirea pe care o dă medicul celor suferinzi prin cuvinte blânde, mângâietoare şi dulci, după săvarşirea intervenţiei chirurgicale. Cauterizatorul este porunca ce se dă pentru un trup, cu iubire de oameni, spre pocăinţă. Unsoarea este mângaierea care se aşează peste rana arsă cu cauterizatorul, fie prin cuvânt, fie printr-o mângaiere. Anestezicul este cel care uşurează sarcina ascultătorului, care-i dăruieşte, prin supunere: odihna, somn fară de somn şi o sfnta orbire, spre a nu-şi vedea faptele sale cele bune. Pansamentele sunt încercările de a întări şi a strânge, printr-o răbdare până la moarte, pe cei slăbănogiţi de slava deşartă”.

Chiar dacă viaţa după moarte nu poate fi vazută, auzită sau pipăită are legătură cu existenţa sufletului nemuritor. Trăsătura principală a sufletului nostru este nemurirea. De aceea există în sufletul omului dor, nostalgie, suspin pentru viaţa veşnică. De aceea şi moartea este nefirească pentru sufletul nemuritor. Din această pricina nici un muritor nu se simte confortabil, normal, în faţa morţii, ci nefiresc, nelinistit. Prin urmare, nimeni nu doreşte moarte. Înăuntrul trupulul purtăm sufletul nemuritor, care doreşte viaţa fără moarte, pentru că, Creatorul nostru este Dumnezeu cel nemuritor.

,,Când nu uităm că menirea noastră aici, pe pământ, este dobândirea Împăraţiei lui Dumnezeu, atunci pătrunde în noi neliniştea cea bună. Mai devreme sau mai târziu această nelinişte ne va strămuta sufletul în spaţiul duhovnicesc, unde va găsi oxigen din belşug, va prinde viaţa şi va zbura la înalţime” (2).

Bibliografie selectivă
1. Suroj A de. Taina vindecării. Editura Reîntregirea. 2009.
2. Paisie Aghioritul-Patimi şi virtuţi. Bucureşti: Editura Evanghelismos.2007.

Conflict de interese: nu există
Primit: 9 iulie  2014
Acceptat: 20 iulie 2014