- Palliative care and spirituality
Sebastian Moldovan1
, Daniel Hinshaw2
, Invited Editors
1Orthodox Faculty of Theology, Lucian Blaga University of Sibiu, Romania/ Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Lucian Blaga Sibiu,
România
2Consultant in Palliative Medicine, Geriatrics Center & Professor Emeritus of Surgery, University of Michigan and Visiting Professor
Transilvania University, Brasov, Romania
____________________________________________________________________________________________________
Palliative care (PC), one of the newest specialties of modern
medicine, has brought one of the oldest human concerns back
into the field. With an equally modern term, spirituality, it refers
to that part of the personal lifeworld which addresses the
question of what lies or can lie beyond the immediate known of
everyday experience, both within the self and beyond, to the
flow of human interactions and the cosmic environment in
which we are immersed. Starting from the recognition of the
multiple dimensions of the experience of suffering, in the
fundamental concept of “total pain” [1, 2], PC first contributed,
with others, to the launch of the three-dimensional, bio-psychosocial model in medicine, and later succeeded in gaining
acceptance, as yet limited, of the fourth dimension, that of
spirituality. Professional disciplines with a close affinity to PC,
such as nursing, oncology, psychiatry, and clinical psychology,
as well as the new “patient or person-centered” orientations in
medicine, influenced by the humanistic psychology and
psychotherapeutic schools, already include, to one extent or
another, a concern for spirituality and spiritual care [3, 4].
The World Health Organization (WHO) is showing signs of
following this trend too, albeit still timidly. In 1998, for instance,
the WHO Department of Mental Health published a report on
spirituality/religion/personal beliefs as a dimension of quality of
life (QOL) and a manual on QOL assessment that includes this
dimension [5, 6]. Subsequently, the 2014 resolution
“Strengthening of palliative care as a component of
comprehensive care throughout the life course” explicitly
recognizes the relevance of spirituality and its place in
“comprehensive care”. Without examining it separately, the
resolution includes spirituality in a definition of palliative care
thus: “palliative care is an approach that improves the quality
of life of patients (adults and children) and their families who
are facing the problems associated with life-threatening illness,
through the prevention and relief of suffering by means of early
identification and correct assessment and treatment of pain
and other problems, whether physical, psychosocial or
spiritual” [7]. Although there are initiatives in this regard, WHO
is not yet willing to include spirituality in its general definition of
health. But the way was already opened [8].
There are some major barriers to the full acceptance of
spirituality and spiritual care in contemporary medicine. The
first and most formidable is its conceptualization and
operationalization in utilitarian terms for the purposes of clinical
research and implementation, indispensable for the rigors of
evidence-based medicine [9]. Spirituality seems resistant to
definition and especially to a universal definition, valid over the
enormous diversity of its manifestations. Not only its intimate
connection with religious traditions and faith-based practices,
but also the exuberant new forms of secular spirituality seem
both to argue for and at the same time undermine this
universality. This is why we are witnessing in medicine
spirituality’s recognition and affirmation, as well as debates
and even contestations. Sometimes the risk of parochialism is
raised (e.g. the Christian content with which PC began) leading
to marginalization or exclusion of different forms of spirituality.
Others fear the risk of essentialism (postulating a homo
religious) in which spirituality and spiritual care might be
imposed upon those who do not want them at all [10]. On the
other hand, the search for a universal meaning, without a
specific spiritual experience, seems to lead to its reduction to
a “thin”, purely operational content, to procedures and
protocols that identify and address whatever might be
“spirituality” in patients’ experience of their own ill-health
condition. A similar approach has already been tried by
bioethics, with uncertain results. The alternative, to recognize
however a “thick” content, involves not only changing the
conceptualization from “spirituality” to “spiritualities”, but also
endowing medical and palliative care with very diverse and
robust ‘cultural competencies’ while acknowledging the limited
relevance of the highly regarded research and validation tools
such as meta-analyses and randomized controlled trials [11].
Another important aspect that PC particularly highlights is the
intimate connection between spiritual and social needs,
between the universe of the inner life and belonging to a
human community. And here the connection of spirituality with
religion – viewed sometimes with suspicion – can prove to be of
particular practical relevance, with religious communities
usually providing important, sometimes indispensable, support
networks [12, 13].
At the heart of these difficulties in adopting spirituality – or
multiple spiritualities – in medical theory and practice are the
difficulties of the professionals, from all the fields of expertise
involved. However, they define spirituality, they cannot
recognize and address the spiritual needs of patients and
carers without a minimum personal familiarity with spirituality,
without skills in interacting with the diversity of spiritual
manifestations of others (including colleagues), and skills in
functioning in multi-disciplinary teams, which require a
thorough, appropriate education, still under-represented in the
prevailing medical educational system [14, 15].
Without being a substitute for systematic education, academic
research makes an important contribution to it through the
Vol 17 / Nr. 1 / January 2024 https://www.paliatia.eu
ISSN 1844 – 7058 4 Fundația HOSPICE Casa Speranței
literature it produces. Recently, in 2023, two renowned
journals, one in the field of medicine and the other in the field
of religion, published issues specifically dedicated to spiritual
care in PC [16, 17]. The journal Paliatia also offers some
material on this topic in this issue.
The first piece belongs to a chaplain priest, a professional
category present in most PC units, but little represented in the
research field. While the work of chaplains, lay or clerical, is
already a relevant research topic, their quality as researchers
is still undervalued. Chaplains represent a highly significant
resource of knowledge by their proximity to the most intimate
contents of the lifeworld of patients and their families, contents
that are difficult to access by their very nature [18, 19, 20].
Father Florin Cristea offers us a qualitative foray into the
universe of the perceptions of paediatric patients at a major
children’s hospital in Romania, perceptions concerning illness,
suffering, fears, the thought of death and relationships with the
Divine and the chaplain priest. Although life-threatening
illnesses represent a severely disruptive experience in their
lives, causing suffering and major fears, the children and
adolescents interviewed do not appear to be overwhelmed by
them, and the significant narrowing of the possibilities of
manifestation specific to their age (play, school education)
seems to be accompanied by a widening of the universe of
concerns for those around them (parents, other fellow
sufferers, friends), as well as for practices with religious
content. The phenomenon of accelerated maturation noted by
the author would be worth investigating further.
A second piece also belongs to a clerical chaplain, active in
another PC context, in the USA, who reflects on his own
activity. An autoethnographical case study, from a theological
perspective specific to a particular tradition, namely the
Orthodox Christian tradition, a tradition not far from the origins
and the spirit of PC and the hospice movement [2, 21, 22].
Father Adrian Budica reflects on the theological foundations of
his role and the ways in which it is performed. A role par
excellence of mediation and connection, at the heart of which
is, in fact, the ever-deepening connection with one’s own heart,
one’s own self, both for patients, their carers, but also for
members of the multidisciplinary team, including the chaplain.
In this deepening of/in oneself, one can discover both one’s
own humility (limitations and helplessness, physical,
psychological, and moral) and one’s own dignity (“I am a child
of God”; “image and likeness of God”, in theological terms).
The trajectory of a chaplain in the clinical space appears as a
visitation and accompaniment of those present in this space,
which connects with an invisible thread their hearts to each
other and also to themselves. For Father Adrian Budica to visit
means, in this space, to follow Christ where He is already
hidden, which means to be visited by Him.
The PC started from the very beginning with a fundamental
concern for how patients affected by life-threatening illnesses
feel and express their own situation. Dame Cicely Saunders
made extensive use of the narrative method, transcribing
thousands of pages of testimonies from those being cared for,
which led her to the concept of “total pain” [2]. Narrative
methods represent a going beyond and complementing of the
“medical history” by developing it in all four dimensions of
human experience, but not only for a symptomatologic search
for illness, but for a search for meaning and coherence of
personal experience in its entirety. In the third piece of this
thematic volume, professor Ovidiu Gavrilovici gives a brief
presentation of narrative methods, this time from the
perspective of their rediscovery in medicine and psychology
via psychotherapy. Two methods of narratological practice are
illustrated, on either side of the often traumatic experience of
death and dying. Although, for the patient, PC ends with death,
for those left behind the experience continues with mourning
and grief, their remembering being both a cause for grief and
an opportunity for companionship and care [23].
A fourth piece is a welcome literature review on the sensitive
issues raised by communication between the interdisciplinary
team, parents/carers and patients about end-of-life care and
death in the paediatric oncology context. Doctor Olivia Drinca
provides a welcome addition to the first material, from the
perspectives of the experiences of all those affected and
involved in paediatric PC. Interest in systematic research into
these issues is rightly growing. On a more general level,
communication is undoubtedly not only an indispensable
means of our coexistence and coaction, but also a place where
spirituality and spiritual care are manifested par excellence
(and not only verbal, but also non-verbal, through gestures and
touch). It is admirable how wholeness and coherence (in a
dynamic sense, as positive, fulfilling experiences, but also as
negative, emptying experiences) can be expressed in narrative
and storytelling (with its sayings and non-sayings). Spirituality
– as a dimension that accounts for meaning, coherence,
wholeness, integration, connection with the self and the
beyond – and its approach through spiritual care also benefit
from communication research and contribute to its facilitation.
A medical clinical case study and a section of book reviews,
also dedicated to spirituality in PC, complete this thematic
issue, which can be considered only a start, as Paliatia
launches, on this occasion, a call to all interested professionals
to form a national support network to promote the recognition
of the role and improvement of the integration of spiritual care
in PC, both through research, educational and administrative
approaches.
The invited editors of this issue express their gratitude to the
editorial and technical team for the wonderful collaboration
offered!
Îngrijirea paliativă și spiritualitatea
Îngrijirea paliativă (IP), una dintre cele mai noi specialități ale
medicinei moderne, a readus în actualitate una dintre cele mai
vechi preocupări umane. Cu un termen de asemenea modern,
spiritualitatea, aceasta se referă la acea parte a vieții personale
care abordează problema a ceea ce se află, sau poate să se
afle, dincolo de ceea ce ne este imediat cunoscut din
experiența cotidiană, atât în interiorul sinelui, cât și dincolo de
sine, în fluxul interacțiunilor umane și în mediul cosmic în care
suntem scufundați. Pornind de la recunoașterea multiplelor
dimensiuni ale experienței suferinței, în conceptul fundamental
de „durere totală” [1, 2], IP a contribuit, mai întâi, alături de alții,
la introducerea modelului tridimensional bio-psiho-social, în
medicină, iar mai târziu a reușit să obțină acceptarea, încă
limitată, a celei de-a patra dimensiuni, cea a spiritualității.
Disciplinele profesionale cu o afinitate strânsă cu IP, cum ar fi
asistența medicală, oncologia, psihiatria și psihologia clinică,
Vol 17 / Nr. 1 / January 2024 https://www.paliatia.eu
ISSN 1844 – 7058 5 Fundația HOSPICE Casa Speranței
precum și noile orientări „centrate pe pacient sau pe persoană,
influențate de școlile de psihologie umanistă și
psihoterapeutică, includ deja, într-o măsură sau alta, o
preocupare pentru spiritualitate și îngrijire spirituală [3, 4].
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) pare să se alinieze la
această direcție, chiar dacă încă timid. În 1998, de exemplu,
Departamentul de Sănătate Mintală al OMS a publicat un
raport privind spiritualitatea/religia/credințele personale ca
dimensiune a calității vieții (QOL) și un manual privind
evaluarea QOL care include această dimensiune [5, 6].
Ulterior, rezoluția din 2014 „Consolidarea îngrijirii paliative ca
o componentă a îngrijirii complete pe tot parcursul vieții”
recunoaște în mod explicit relevanța spiritualității și locul
acesteia în „îngrijirea completă”. Fără să o examineze separat,
rezoluția include spiritualitatea într-o definiție a îngrijirii
paliative, astfel „îngrijirea paliativă este o abordare care
îmbunătățește calitatea vieții pacienților (adulți și copii) și a
familiilor acestora care se confruntă cu problemele asociate
bolilor amenințătoare de viață, prin prevenirea și alinarea
suferinței, prin identificarea timpurie și prin evaluarea și
tratamentul corect al durerii și al altor probleme, fie ele fizice,
psihosociale sau spirituale” [7]. Deși există inițiative în acest
sens, OMS nu este încă dispusă să includă spiritualitatea în
definiția sa generală a sănătății. Dar calea a fost deja deschisă
[8].
Există câteva bariere majore în calea acceptării depline a
spiritualității și a îngrijirii spirituale în medicina contemporană.
Cea mai importantă dintre acestea este dificultatea
conceptualizării și operaționalizării în scopul cercetării și al
implementării clinice, indispensabile pentru rigorile medicinei
bazate pe dovezi [9]. „Spiritualitatea” pare rezistentă la definire
și mai ales la o definiție universală, valabilă peste diversitatea
enormă a manifestărilor sale. Nu doar legătura sa intimă cu
tradițiile religioase și practicile bazate pe credință, ci și noile
forme exuberante de spiritualitate seculară par să
argumenteze și, în același timp, să submineze această
universalitate. Acesta este motivul pentru care asistăm în
medicină la recunoașterea și afirmarea spiritualității, dar și la
dezbateri și chiar contestări. Uneori se evidențiază riscul
parohialismului (de exemplu, conținutul creștin cu care a
început IP), ceea ce poate duce la marginalizarea sau
excluderea unor forme de spiritualitate. Alții se tem de riscul
esențialismului (postularea unui homo religios), prin care
spiritualitatea și îngrijirea spirituală ar putea fi impuse celor
care nu le doresc deloc. [10] Pe de altă parte, căutarea unui
sens universal, fără o experiență spirituală specifică, pare să
ducă la reducerea acesteia la un conținut „subțire”, pur
operațional, la proceduri și protocoale care identifică și
abordează orice ar putea fi „spiritualitatea” în experiența
pacienților cu privire la propria lor stare de nesănătate. O
abordare similară a fost deja încercată de bioetică, cu rezultate
incerte. Alternativa, de a recunoaște totuși un conținut
substanțial, implică nu numai schimbarea conceptualizării din
„spiritualitate” în „spiritualități”, ci și înzestrarea îngrijirii
medicale și paliative cu „competențe culturale” foarte diverse
și solide, recunoscând în același timp relevanța limitată a unor
instrumente de cercetare și validare foarte apreciate, cum ar fi
meta-analizele și studiile controlate randomizate. [11]
Un alt aspect important pe care IP îl evidențiază în mod
deosebit este legătura intimă dintre nevoile spirituale și cele
sociale, dintre universul vieții interioare și apartenența la o
comunitate umană. Și aici, legătura dintre spiritualitate și
religie – privită uneori cu suspiciune – se poate dovedi deosebit
de relevantă din punct de vedere practic, comunitățile
religioase oferind de obicei rețele de sprijin importante, uneori
indispensabile. [12, 13]
În centrul acestor dificultăți în adoptarea spiritualității – sau a
spiritualităților multiple – în teoria și practica medicală se află
dificultățile profesioniștilor, din toate domeniile de expertiză
implicate. Indiferent cum definesc spiritualitatea, ei nu pot
recunoaște și aborda nevoile spirituale ale pacienților și ale
îngrijitorilor fără o minimă familiaritate personală cu
spiritualitatea, fără abilități de interacțiune cu diversitatea
manifestărilor spirituale ale celorlalți (inclusiv ale colegilor) și
fără abilități de funcționare în echipe multidisciplinare, care
necesită o educație temeinică și adecvată, încă
subreprezentată în sistemul educațional medical predominant.
[14, 15]
Fără a fi un substitut pentru educația sistematică, cercetarea
academică aduce și o contribuție importantă la aceasta prin
literatura pe care o produce. Recent, în 2023, două reviste de
renume, una din domeniul medicinei și cealaltă din domeniul
religiei, au publicat numere dedicate în mod special îngrijirii
spirituale în IP. [16, 17] Revista Paliația oferă și ea câteva
materiale pe această temă în acest număr.
Primul articol aparține unui preot misionar de caritate
(capelan), o categorie profesională prezentă în majoritatea
unităților de IP, dar puțin reprezentată în domeniul cercetării.
Deși activitatea capelanilor, laici sau clerici, este deja un
subiect de cercetare relevant, calitatea lor de cercetători este
încă subestimată. Capelanii reprezintă o resursă de
cunoaștere extrem de importantă prin proximitatea lor față de
aspectele cele mai intime ale lumii vieții pacienților și a familiilor
acestora, aspecte care sunt greu accesibile prin însăși natura
lor. [18, 19, 20] Părintele Florin Cristea ne oferă o incursiune
calitativă în universul percepțiilor pacienților pediatrici de la un
mare spital de copii din România, percepții referitoare la boală,
suferință, temeri, gândul morții și relația cu Divinitatea și cu
preotul capelan. Deși bolile care le amenință viața reprezintă o
experiență grav perturbatoare în viața lor, provocând suferință
și temeri majore, copiii și adolescenții intervievați nu par a fi
copleșiți de acestea, iar restrângerea semnificativă a
posibilităților de manifestare specifice vârstei lor (jocul,
educația școlară) pare să fie însoțită de o lărgire a universului
de preocupări pentru cei din jur (părinți, alți colegi de suferință,
prieteni), precum și pentru practicile cu conținut religios.
Fenomenul de maturizare accelerată remarcat de autor ar
merita să fie investigat în continuare.
Al doilea articol aparține tot unui capelan cleric, activ într-un alt
context IP, în SUA, care reflectează asupra propriei sale
activități. Un studiu de caz autoetnografic, dintr-o perspectivă
teologică specifică unei anumite tradiții, și anume tradiția
creștină ortodoxă, tradiție care nu este departe de originile și
de spiritul IP și al mișcării hospice [2, 21, 22]. Părintele Adrian
Budică reflectează asupra fundamentelor teologice ale rolului
său și asupra modalităților de îndeplinire a acestuia. Un rol prin
excelență de mediere și de conectare, în centrul căruia se află,
de fapt, conectarea tot mai profundă cu propria inimă, cu
propriul sine, atât pentru pacienți, cât și pentru îngrijitorii
acestora, dar și pentru membrii echipei multidisciplinare,
inclusiv pentru capelan. În această aprofundare de/în sine, se
poate descoperi atât propria smerenie (limitări și neputințe,
Vol 17 / Nr. 1 / January 2024 https://www.paliatia.eu
ISSN 1844 – 7058 6 Fundația HOSPICE Casa Speranței
fizice, psihologice și morale), cât și propria demnitate („sunt un
copil al lui Dumnezeu”; „chip și asemănare a lui Dumnezeu”,
în termeni teologici). Traiectoria unui capelan în spațiul clinic
apare ca o vizită și o însoțire a celor prezenți în acest spațiu,
care leagă cu un fir invizibil inimile lor între ele, dar și de ele
însele. Pentru părintele Adrian Budică a vizita înseamnă, în
acest spațiu, a-L urma pe Hristos acolo unde El este deja
ascuns, ceea ce înseamnă, totodată, a fi vizitat de El.
IP a pornit de la bun început de la o preocupare fundamentală
pentru modul în care pacienții afectați de boli care le amenință
viața se simt și își exprimă propria situație. Dame Cicely
Saunders a folosit pe scară largă metoda narativă, transcriind
mii de pagini de mărturii ale celor îngrijiți, ceea ce a condus-o
la conceptul de „durere totală”. [2] Metodele narative reprezintă
o depășire și o completare a „istoricului medical”, dezvoltândul în toate cele patru dimensiuni ale experienței umane, dar nu
doar pentru o căutare simptomatologică a bolii, ci pentru o
căutare a sensului și a coerenței experienței personale în
ansamblul ei. În cea de-a treia piesă a acestui volum tematic,
profesorul Ovidiu Gavrilovici face o scurtă prezentare a
metodelor narative, de data aceasta din perspectiva
redescoperirii lor în medicină și psihologie prin intermediul
psihoterapiei. Sunt ilustrate două metode narative, de o parte
și de alta a experienței adesea traumatizante a morții și a
muribundului. Deși, pentru pacient, IP se încheie cu moartea,
pentru cei rămași în urmă experiența continuă cu doliul și
durerea, amintirea lor fiind atât un motiv de suferință, cât și o
oportunitate de însoțire și îngrijire. [23]
Un al patrulea articol este o trecere în revistă a literaturii de
specialitate referitoare la problemele sensibile ridicate de
comunicarea dintre echipa interdisciplinară, părinți/îngrijitori și
pacienți cu privire la îngrijirea la sfârșitul vieții și la moarte în
contextul oncologiei pediatrice. Doctorul Olivia Drinca aduce o
completare binevenită la primul material, din perspectiva
experiențelor tuturor celor afectați și implicați în IP pediatrică.
Interesul pentru cercetarea sistematică a acestor aspecte este
în creștere, pe bună dreptate. La un nivel mai general,
comunicarea este, fără îndoială, nu numai un mijloc
indispensabil al coexistenței și coacțiunii noastre, ci și un loc în
care spiritualitatea și îngrijirea spirituală se manifestă prin
excelență (și nu numai verbal, ci și nonverbal, prin gesturi și
atingere). Este admirabil modul în care plenitudinea și
coerența (în sens dinamic, ca experiențe pozitive, de împlinire,
dar și ca experiențe negative, de golire) pot fi exprimate în
narațiune și în povestire (cu zicerile și ne-zicerile sale).
Spiritualitatea – ca dimensiune ce ține cont de sens, coerență,
plenitudine, integrare, conexiune cu sine și cu lumea de
dincolo – și abordarea acesteia prin intermediul îngrijirii
spirituale, beneficiază, de asemenea, de cercetarea în
domeniul comunicării și contribuie la facilitarea acesteia.
Un studiu de caz clinic și câteva recenzii de carte, dedicate și
acestea spiritualității în context medical, încheie acest număr
tematic, care poate fi, însă, considerat doar un început,
deoarece Paliația lansează, cu această ocazie, un apel către
toți profesioniștii interesați să formeze o rețea națională de
sprijin pentru a promova recunoașterea rolului și îmbunătățirea
integrării îngrijirii spirituale în IP, atât prin cercetare, cât și prin
demersuri educaționale și administrative.
Editorii invitați ai acestui număr își exprimă, și pe această cale,
gratitudinea față de echipa de redacție și tehnoredactare
pentru minunata colaborare oferită!
References:
1. Saunders C. The symptomatic treatment of incurable malignant
disease. Prescribers’ Journal. 1964; 4(4): 68-73.
2. Clark D. Cicely Saunders: A life and legacy. Oxford University
Press; 2018.
3. Timmins F, Caldeira S, editors. Spirituality in healthcare:
Perspectives for innovative practice Cham: Springer; 2019.
4. Silbermann M, Berger A, editors. Global perspectives in cancer
care: religion, spirituality, and cultural diversity in health and
healing. Oxford University Press; 2022.
5. World Health Organization. WHOQOL and Spirituality,
Religiousness and Personal Beliefs; 1998.
https://iris.who.int/handle/10665/70897 (accessed 15.01.2024).
6. World Health Organization. WHOQOL: Measuring Quality of
Life; 2012. https://www.who.int/tools/whoqol (accessed
15.01.2024).
7. World Health Organization. Resolution WHA67.19:
Strengthening of palliative care as a component of
comprehensive care throughout the life course; 2014.
https://apps.who.int/gb/ebwha/pdf_files/WHA67/A67_R19-en.pdf
(accessed 15.01.2024).
8. Peng-Keller S, Winiger F, Rauch R. The spirit of global health:
the World Health Organization and the spiritual dimension of
health, 1946-2021. Oxford University Press; 2022.
9. Kruizinga R, Scherer-Rath M, Schilderman HJ, Puchalski CM,
van Laarhoven HH. Toward a fully fledged integration of spiritual
care and medical care. Journal of pain and symptom
management. 2018; 55(3): 1035-1040.
https://doi.org/10.1016/j.jpainsymman.2017.11.015.
10. Lundberg E, Öhlén J, Dellenborg L, Ozanne A, Enstedt D.
Deconstructing spiritual care: Discursive underpinnings within
palliative care research. Nursing Inquiry. 2024, e12622.
https://doi.org/10.1111/nin.12622
11. Gijsberts MJH, Liefbroer AI, Otten R, Olsman E. Spiritual care in
palliative care: a systematic review of the recent European
literature. Medical Sciences. 2019; 7(2): 25.
https://doi.org/10.3390/medsci7020025.
12. Mills J, Abel J, Kellehear A, Noonan K, Bollig G, Grindod A et al.
The role and contribution of compassionate communities. The
Lancet. 2023. https://doi.org/10.1016/S0140-6736(23)02269-9
13. Idler E, Jalloh MF, Cochrane J, Blevins J. Religion as a social
force in health: complexities and contradictions. BMJ 2023; 382:
e076817. https://doi.org/10.1136/bmj-2023-076817.
14. Hinshaw DB, Carnahan JM, Breck J, Mosoiu N, Mosoiu D.
Spiritual issues in suffering: creating a dialogue between clergy
and palliative care providers. Progress in Palliative Care. 2011;
19(1): 7-14.
https://doi.org/10.1179/174329111X12967522394254.
15. Best M, Leget C, Goodhead A, Paal P. An EAPC white paper on
multi-disciplinary education for spiritual care in palliative care.
BMC Palliative Care. 2020; 19(1): 1-10.
https://doi.org/10.1186/s12904-019-0508-4
16. Quinn B, Connolly M. Spirituality in palliative care. BMC Palliat
Care. 2023; 22:1. https://doi.org/10.1186/s12904-022-01116-x
17. Best MC, Vivat B, Gijsberts MJ. Spiritual Care in Palliative Care.
Religions. 2023; 14(3): 320. https://doi.org/10.3390/rel14030320
18. Cadge W. Healthcare chaplaincy as a companion profession:
Historical developments. Journal of Health Care Chaplaincy.
2019; 25(2): 45–60.
https://doi.org/10.1080/08854726.2018.1463617
19. den Toom N, Visser A, Körver J, Walton MN. The perceived
impact of being a chaplain-researcher on professional practice.
Journal of Health Care Chaplaincy. 2024; 30(1): 19-32.
https://doi.org/10.1080/08854726.2022.2132036.
20. Fitchett G. The State of the art in chaplaincy research: Needs,
resources and hopes. In: Kruizinga R, Körver J, Den Toom JN,
Walton MN, Stoutjesdijk M, editors. Learning from case studies
Vol 17 / Nr. 1 / January 2024 https://www.paliatia.eu
ISSN 1844 – 7058 7 Fundația HOSPICE Casa Speranței
in chaplaincy. Towards practice based evidence &
professionalism Utrecht: Eburon; 2020. p. 21–35.
21. Clark D. Cicely Saunders: founder of the hospice movement:
selected letters 1959-1999. Oxford University Press; 2005.
22. Bouri M. Medicine, Suffering and Death: Palliation and the
Ethics of Caring for Those We Cannot Cure. In: Kampakis K,
Haralambos V, editors. Orthodox Christianity and Modern
Science: Past, Present and Future, Brepols Publishers; 2022. p.
83-117.
23. Hedtke L, Winslade J. Remembering lives: Conversations with
the dying and the bereaved. Routledge. 2017.
